Arhive pe etichete: Matgioi (Albert de Pouvourville)

ACŢIUNILE ŞI REACŢIUNILE CONCORDANTE (Kang-ing)

Matgioi (Albert de Pouvourville)

ACŢIUNILE ŞI REACŢIUNILE CONCORDANTE (Kang-ing)
(fragmente)

Kang-ing este ultimul din textele tradiţionale ale taoismului primitiv. Lao-Tse nu e întregime autorul lui, dar este inspiratorul spiritului acestui text. Kang-ing a fost tradus în Europa (1835 şi 1856) sub numele de Cartea Sancţiunilor sau Cartea Răsplăţii şi a Vinei, ceea ce accentuează aspectul moral şi-l eludează pe cel metafizic, pe care Matgioi îl redă traducând Cartea Acţiunilor şi Reacţiunilor concordante. Kang-ing închide în germen şi dezvăluie întreaga doctrină taoistă a ceea ce se numeşte în Occident binele şi răul, ca şi doctrina libertăţii şi a răspunderii. Reluăm aici fragmente din cap.II al cărţii lui Matgioi: Calea Raţiunii.

Actele pe care oamenii le fac în limitele responsabilităţii lor, dar în deplină cunoaştere umană, nu pot fi considerate numai ca fapte materiale aducând o modificare temporară într-o ordine fizică trecătoare. Ele nu sunt de asemenea numai efecte gândite ale voinţei umane, capabile să producă consecinţe morale şi să provoace o tulburare sau o ameliorare în funcţiunile sociale sau în raporturile dintre indivizi.
Ele sunt mai ales emisiuni de energie, eforturi psihice, deplasări de forţe nervoase şi imateriale, schimbări de echilibru în statica şi dinamica lumii vizibile, deviaţii de curente în aura umanităţii. […] Or tocmai acestea sunt fenomenele cele mai importante pe care le poate suscita acţiunea umană; şi sunt singurele care rămân, şi care, printr-un joc de mişcări reciproce şi perfect coordonate, au o existenţă perpetuă; sunt de asemenea singurele care au o rezultantă pe toate planurile, un ecou în toate lumile, şi care poartă în ele acest caracter de perenitate care, în fond, trebuie să aibă în mod normal tot ceea ce spune, gândeşte sau acţionează un om, parcelă infinitezimală, dar sigură, a acelui Tot indicibil al cărui unul din aspecte este Eternitatea. […]
Dacă considerăm actul ca producător de energie2 şi, în consecinţă ca emiţător de vibraţii în atmosfera psihică, ca propulsor al unui val în oceanul fluidic care ne scaldă şi care scaldă universul, vom concepe imediat că mişcările astfel produse, exercitându-se în afara planului uman, scapă controlului nostru şi chiar responsabilităţii noastre (ca responsabilitate limitată a stării umane). Şi sunt deci de reţinut caracterele tipice ale acestor mişcări: nu pot fi controlate de noi; odată emise scapă pentru totdeauna de sub influenţa noastră; şi deşi pe măsura „interversiunilor de curent”, acesta diminuează în intensitate până la a deveni imperceptibil, seria mişcărilor nu este mai puţin cunoscută. […]
Actul uman, considerat ca sursă de energie care iradiază în afara germenului voluntar care îl produce, afectează tot ce ţine de natura sa, adică tot ce este umanitate, şi tot ce este energie. E un fapt axiomatic; şi chiar dacă, după mărturii grosiere cum sunt cele ale naturii umane, o astfel de corespondenţă trece neobservată, nu e mai puţin adevărat că ea există şi că emisiunea, chiar infinitezimală, a unei energii va afecta într-un fel energia universală, în acelaşi mod în care cel mai mic dintre numere va afecta cel mai mare total la care s-ar adăuga. Aceasta e o necesitate matematică şi una logică. […] În această lume energetică, încă necunoscută în afara afirmaţiei existenţei sale, converg fără să se piardă sau să se anihileze, toate energiile parţiale emise de seria de acte umane. […]
Aceste acte, în afară de mişcarea materială şi de impresia morală consecutivă, deplasează energii, utilizează forţe, şi aceasta în două moduri, oricare ar fi actul produs. Voinţa care a determinat actul este o emisiune de forţă, intelectuală sau spirituală. Căci o forţă, numai dacă nu este emisă în vid, are rezultante de aceeaşi natură ca şi ea, dar de valori şi direcţii diferite. Mişcarea voluntară este deci proiectată şi înscrisă în planul ideilor şi în aura3 particulară care s-a creat, prin seria voinţelor sale antecedente, ale fiinţei umane de care e vorba.
Pe de altă parte, energia dezvoltată de voinţa care împlineşte actul, nu se uzează în acest act, ci e doar folosită. După sfârşitul acţiunii, dacă scopul temporar pentru care a fost dezvoltată dispare, energia emisă nu dispare; ea nu se întoarce spre centrul care a produs-o şi nu se resoarbe în el. […] Pe de altă parte, cum nu putem concepe nici pierderea nici anihilarea ei, suntem constrânşi să conchidem că ea se înscrie în oceanul forţelor fluidice care înconjoară orice lucru creat, orice limită. Astfel, fiecare din energiile emise se reuneşte cu energiile exterioare, de acelaşi sens şi de aceeaşi natură cu ea.
Dar diferenţa de valoare şi de specific a acestor mase energetice, exterioare omului, te izbeşte imediat. Într-adevăr, influxurile succesive ale voinţei individuale, deşi proiectate în exteriorul autorului lor, rămân marcate de amprenta lui specială, şi îi constituie, în afara lui un focar distinct cu o aură personală, căreia îi este adevăratul creator relativ şi contingent, şi care îl leagă de complexul său uman, şi care-l afectează şi trăieşte deasupra lui şi tot atâta timp ca şi el. […] Dimpotrivă, influxurile succesive ale energiei psihice, plecate dintr-un element al complexului uman inferior celui care constituie pecetea personalităţii, nu rămân personale după ce au părăsit individul şi s-au separat de scopul spre care le îndreptase. Căci dacă energiile voinţei umane nu au echivalent în afara omului, energiile psihice, ieşite din om şi considerate în afara lui, sunt dinamisme asemănătoare cu orice dinamism psihic, ale cărui unde vibrează indefinit. Ele nu au deci nici-o marcă distinctivă şi se cufundă în mod normal în oceanul fluidic universal, adăugându-se totalităţii energiilor dinamice condensate în jurul rasei umane, de la emisiunea primului act al primului reprezentant al acestei rase.
Să reţinem deci că fiecare act uman are două vibraţii, ambele bine înţeles contingente: una permanent distinctă, în sufletul voluntar al fiecărui individ, şi cealaltă permanent generală, în psihismul universal. Ataşamentul ferm al spiritului nostru la aceste două concepţiine va permite să intrăm într-un domeniu puţin explorat.

*
Aura voinţelor individuale ale omului este suma proiecţiilor exterioare a tuturor actelor gândite; ea e ca o atmosferă înfăşurătoare care înconjură imediat fiecare individ, se adptează lui, şi primeşte impresiunile tuturor mişcărilor sale reflectate. Această aură nu există decât cu individualitatea umană şi prin ea, luând naştere, nici chiar cu individul, ci cu primul său act, care nu coincide în mod necesar cu naşterea sa; ea creşte şi se alimentează continuu, de-a lungul întregii vieţi umane, la fiecare din inflexiunile gândite ale individului; ea îi este specifică şi n-ar putea să se asemene cu a nici unui alt individ din specie; ea nu trăieşte decât prin emisiunile succesive ale sursei care îi dă naştere, voinţa individuală, şi actele consecutive; ea n-ar putea deci subzista după dispariţia originii ei, aşa cum nici flacăra nu mai persistă după ce sursa luminii încetează.
Dar, dacă contingenţa originală a acestei aure o limitează astfel în timp şi spaţiu, îi crează în schimb unele condiţii de rezonanţă şi de retroacţiune. Voinţa individului, singura generatoare a acestei aure speciale, constituie suma imaterială a eforturilor şi direcţiilor sale: ea produce o creaţie secundară, care este opera sa proprie şi exclusivă, şi de care e responsabilă. Această aură, cu limitările sale, este imaginea proprie şi exacta reprezentare a răspunderilor datorate independeţei relative a omului. Ea îmbracă individul cu un strat dinamic mai mult sau mai puţin dens, mai mult sau mai puţin benefic, după intensitatea şi direcţiile acţiunilor volitive din care a ieşit, din care se degajează şi din care sporeşte. Pe acest plan de energie mentală ea este similară cu aura care se mişcă după alte legi în atmosfera sufletească, şi pe care vechii pictori o reprezintă în jurul corpului şi în special a capului, ca un nimb învăluitor şi luminos. Să reţinem acest fapt preţios, care lămureşte cele mai profunde şi mai des repetate precepte ale taoismului.
Pe de altă parte, aura psihică universală este locul în care se întâlnesc, se interferează şi se influenţează toate energiile fluidice imateriale şi pseudoimateriale, provenite din acţiuni de toate felurile emise de tot felul de surse conceptibile (raţiuni umane, acţiuni cosmice, mişcări animale etc.). Această atmosferă energetică nu e totuşi constituită din toate aceste energii diverse totalizate; ea nu e un total, nici o entitate; ea este un loc (în felul locurilor geometrice). Ea este impersonală; ea este imaginea inferioară a Marelui Tot energetic din care se desfăşoară Fiinţa în actul şi mişcarea universală4[…]. Dar aici voinţa umană, independenţa şi actul uman nu sunt nimic. Ceea ce e dincolo de inteligenţa noastră şi de condiţia noastră, este şi dincolo de intenţia şi de meritul nostru. Nu putem să nu insistăm asupra acestui punct, mai ales în lumea occidentală unde vanitatea ne-a făcut să presupunem că valoarea şi responsabilitatea noastră sunt egale cu valoarea şi voinţa chiar a Infinitului.

*

În studiul, atât de delicat şi complex, al energiilor mişcate sau influenţate de actul uman, la acest moment în care forţa misterioasă astfel dezvoltată a fost înregistrată în focarul psihic universal, în clipa în care această undă, fără să se confunde şi să se anihileze, s-a unit cu acest ocean care scaldă universul. Cum face un corp cazând în apă, sau un fluviu care se varsă într-un ocean mişcat de maree planetare, această energie provoacă ondulaţii care se propagă în toate sensurile. Dar o ondulaţie care se propagă generează o acţiune de repercusiune, necesară oricărui fel de echilibru, fie material, psihic sau intelectual. De aceea vibraţia ondulatorie, după ce a impresionat tot oceanul psihic, revine în chiar locul în care a luat naştere, cu o valoare şi o direcţie nouă, asupra cărora noi oamenii nu avem nici-o dată sigură, nici chiar conceptibilă. […]
Oricum ar fi, energia dezvoltată de actul uman, ajunsă la extremitatea acţiunii sale (Kan), se întoarce printr-un mecanism cosmic obligatoriu şi general, căruia nimic din ceea ce există nu i se poate sustrage, pentru că acest mecanism este substanţa însăşi a existenţei; şi această întoarcere de energie constituie reacţia cosmică (ing) la acţiunea umană.
Această reacţie este evident de aceeaşi natură cu ondulaţia din care a ieşit; ea poartă aceleaşi caracteristici; mişcările cosmice pe care le declanşează sunt independente de om, de voinţa sa, de meritul său; el le ignoră şi îi sunt indiferente. Val impersonal al oceanului universal, el nu îl interesează pe om decât în momentul şi în punctul în care, prin şocul său de întoarcere similar şi paralel, mişcă şi face să vibreze aura umană din care a ieşit. […] Şi, în acest punct şi acest moment, această reacţie îşi schimbă natura: ea pierde caracterul universal în chiar locul în care îl câştigase, pentru a îmbrăca această formă de acţiune universală prin care singură poate intra şi acţiona în aura umană. Şi, pierzându-şi caracteristica impersonală, ea reia caracteristicile contingente individuale pe care le pierduse ieşind din această contingenţă, şi pe care le regăseşte reintegrându-se în ea.5

*

Să reintrăm deci, cu această reacţie (ing) în timpul şi în specia umană. În această perioadă, ea face drumul invers decât acela urmat de (Kan) în aura umană, din momentul ieşirii din matricea energetică a voinţei. Aşadar ing vine ca o reacţie şi afectează individul uman cu o putere coordonată cu valoarea emisiunii primitive Kan; dar ca să afecteze un complex, o energie trebuie să ia, cel puţin temporar, calităţi pe care complexul să le poată resimţi şi percepe, să le aprecieze în natura sa şi să le controleze cu judecata sa. Aceste calităţi sunt şi materiale şi sensibile pentru ca rezultatul să aibă efect asupra întregului complexului uman (să remarcăm încă o dată că nu vorbim aici de elementele divine din om care n-ar putea să se împlinească decât prin comuniunea cu oceanul nirvanic, iar aici nu e vorba de acest ocean, care aşa cum am spus, nu e supus fluxului Kan şi nici refluxului ing).
Înţelegem deci ca o necesitate logică faptul că, în timpul reîntoarcerii sale asupra umanităţii ing este temporar şi contingent, individual şi afectiv. El influenţează omul, nu în elementele sale superioare, ci în complexul caracteristic umanităţii, pe care îl agită tangibil şi material. Şi cum am arătat că în aura umană responsabilitatea actului voluntar subzistă în întregime şi exclusiv, înţelegem acum, ca un corolar fatal, că ing se manifestă în planul uman şi în responsabilitatea umană, ca o sancţiune, dar ca o sancţiune de valoarea corespunzătoare responsabilităţii, şi în limitele ei.
După caz, ing se manifestă deci ca recompensă şi ca pedeapsă, şi această manifestare, care îi e exterioară, nu afectează decât obiectul, rămânând independentă de subiectul ing, al cărui reflex este asemenea cu el-însuşi, oricare ar fi consecinţele în privinţa omului. Aici constă, în fond, marele secret al călătoriei lui Kan şi al întoarcerii lui ing. […] Rezultă de aici, foarte pe scurt, două consecinţe imediate ale dogmei taoiste: problema deprinderii umane, adică a responsabilităţii repetate, şi a deprinderii după starea umană sau oricare stare a ciclului (Karma la hindusi, păcatul originar la creştini), ca şi problema justiţiei în universul uman sau chiar în universul vizibil. […]

*

Să extindem acum acelaşi raţionament pe un plan mai ridicat. Emiţător de vibraţii, receptor de vibraţii analoge, toate având calităţi umane în interiorul aurei individuale, într-o zi omul moare. Părăseşte adică planul uman şi aura sa individuală se dislocă, fiind afectată de pierderea calităţilor umane. În planul superior în care a proiectat-o disocierea elementelor umane, noua fiinţă care e omul nu aduce nimic din omul anterior; elementele vechiului complex uman, care se găsesc în noul plan, sunt elemente specifice acestui plan, care erau elementele superioare ale planului uman. […] Deci nici responsabilitatea, oricare i-ar fi valoarea, nici sancţiunea, oricare i-ar fi semnul, nu urmăresc elementele superioare ale complexului uman după disocierea sa. Iată un fapt pur matematic. Omul nou nu se naşte în existenţa sa următoare cu o sarcină de merite sau lipsă de merite.
Dimpotrivă, vibraţiile psihice, impersonale şi detaşate, dar absolut reale care, după trecerea lor în aura individuală, traversează oceanul individual, aceste vibraţii revin la emisiunea lor originară: noul om regăseşte deci, în starea sa superioară, vibraţiile pe care le-a emis odinioară, dar epurate, depersonalizate, aşa cum e el însuşi, şi proprii numai să incite în el ardoarea Vieţii (şi să înţelegem aici prin viaţă starea de fiinţă a planului superior unde a urcat omul după moarte). Acest ansamblu de vibraţii universale, rezorbite într-un complex adecvat lor, constituie pentru fiinţa în noua sa stare, potenţialul voinţei, inteligenţei şi sentimentelor sale. Este ultima consecinţă a teoriei repetiţiei: este noua configuraţie, depersonalizată şi transfigurată, dar ea nu mai are nimic comun cu omul obişnuit. […]

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized