DESPRE SACRIFICIU

DESPRE SACRIFICIU1 (fragmente)
F. SCHUON

Teoria sacrificiului este inseparabilă de aceea a manifestării însăşi, în sensul ontologic sau cosmologic al termenului; deci este necesar, pentru a încadra mai bine problema, să considerăm înainte de orice această manifestare ca atare, adică în procesul de manifestare însuşi. Putem să alegem, ca exemplu al acestui proces, una din modalităţile sale particulare, cum ar fi manifestarea sunetului, care este primordială în ordinea percepţiilor sensibile, şi vom vedea atunci în ce mod aceasta defineşte simbolic, la fel ca orice altă modalitate, procesul de care e vorba; într-adevăr, pentru a se putea extinde în durată, sunetul trebuie să treacă printr-o serie de vibraţii, sau, cu alţi termeni, sunetul nu se poate manifesta decât prin intermediul unui fel de opriri sau goluri, care îl prelungesc într-un fel; şi vedem apărând aici foarte exact legea compensaţiei inerentă oricărei manifestări. Atunci când se consideră aceste opriri sau goluri ca „sacrificii” în raport cu manifestarea căreia îi constituie totuşi un element indispensabil, trebuie înţeles imediat în ce mod sacrificiul face parte integrantă din manifestare, şi ce rol este chemat să joace când îl înţelegem în sensul propriu al termenului, adică aplicând ideea pe care o exprimă în ordinea umană, individuală sau socială.
Dar, pentru a reveni la exemplul sunetului, vom adăuga că, dacă am vrea să facem abstracţie de acest „vid” a cărui aplicaţie în ordinea umană este sacrificiul, manifestarea ar trebui să se reducă la un fel de explozie instantanee care ar centraliza în ea însăşi toată puterea sau, dacă vreţi, toată vitalitatea sunetului, putere care, în condiţii normale, se afirmă tocmai prin forţa şi durata sunetului. Căci sunetul manifestat în durată poate fi considerat, în raport cu sunetul instantaneu a cărui posibilitate am presupus-o în mod provizoriu, ca refracţia întreruptă a acestui sunet; şi la fel orice manifestare oricare ar fi, implică o astfel de refracţie a unui prototip conceput în mod „instantaneu”. Nu se poate totuşi spune că o manifestare „instantanee” sau „centrală”ar fi sub toate raporturile o imposibilitate; ea e mai curând o posibilitate relativă în cadrul imposibilităţii sale, dacă ne putem exprima astfel, căci ea se realizează în mod simbolic în interiorul manifestării normale, şi atunci ea îmbracă un aspect fie benefic, fie malefic; dar această problemă e prea complicată pentru a ne putea opri la ea mai mult, şi ne vom mărgini să cităm ca exemplu pe cel al cataclismului şi pe cel al miracolului.

*

Aplicând această teorie manifestării universale însăşi, vom spune că „mediul” realizării acesteia este Existenţa, şi că „vibraţia” sa este înlănţuirea ciclică căreia îi sunt supuse toate modalităţile manifestării universale; dar s-ar putea de asemenea considera diferenţierea inerentă a Universului manifestat ca modul său „vibratoriu” de realizare. Principiul acestei manifestări este atunci Fiinţa care rămâne în afara Existenţei; şi, într-un mod analog, principiul sunetului sau al oricărei percepţii sensibile rămâne în afara mediului său de realizare sau de refracţie, adică în afara timpului şi spaţiului.
Am descris mai înainte vibraţia ca implicând opriri sau goluri care se succed într-un ritm continuu; trebuie totuşi să precizăm că aceste opriri sau goluri nu sunt astfel decât în raport cu fazele pozitive ale vibraţiei, la fel cum, în viaţa unei fiinţe pământene somnul nu este o oprire decât în raport cu starea de veghe, şi la fel cum, într-un ciclu de existenţă individuală, moartea nu este decât o oprire în raport cu viaţa; nu există, într-adevăr, nici-o soluţie de continuitate într-o „vibraţie”, sau mai degrabă soluţia de continuitate care se observă nu este decât aparentă şi foarte relativă, cum o dovedeşte de altfel, perfecta omogenitate a „ritmului”. Acest lucru apare foarte vizibil atunci când se reprezintă vibraţia printr-o sinusoidă, care poate fi considerată ca divizată în două părţi de axa sa orizontală: partea superioară şi partea inferioară ar reprezenta atunci cele două faze, pozitivă şi negativă ale vibraţiei. Faza pozitivă formată, într-o percepţie sensibilă, prin momente perceptibile, s-ar putea defini, într-un sens universal, ca afirmare simbolică a non-manifestatului principial, deci ca manifestare; faza negativă, constituită din ceea ce am numit „opririle” sau „golurile”, ar reprezenta recapitularea simbolică a stării de nemanifestare; cât despre linia care separă cele două faze vibratoare am putea s-o considerăm ca limita de inversare între non-manifestat şi manifestat.
Când se transpune această imagine în modalitatea cosmică, se ajunge la concepţia a ceea ce hinduşii numesc „zilele” şi „nopţile” lui Brahma, adică alternanţa ciclică din manifestarea universală, alternanţă care permite de altfel conceperea Creaţiei. Numai din acest punct de vedere există într-adevăr soluţie de continuitate, pentru că numai în această „vibraţie” cosmică manifestarea este dizolvată efectiv sau mai degrabă reintegrată în non-manifestat, deşi, în sensul cel mai profund, trebuie să ţinem seama, chiar şi aici, de un fel de continuitate. Dimpotrivă, pe măsură ce reflexele simbolice ale acestei vibraţii universale devin relative, continuitatea fazelor vibratorii devine cu atât mai manifestă; în lumea sensibilă sau corporală nu mai există rupturi reale între aceste faze: astfel, starea de veghe şi aceea de somn sunt totdeauna legate şi unificate prin viaţă care nu încetează, la fel cum, într-o ordine mai puţin restrânsă, ciclurile individuale sau „vieţile” aceleiaşi fiinţe sunt totdeauna legate de individualitatea acestei fiinţe.[…]
Se poate spune aşadar că omul, în măsura în care participă prin libertatea sa individuală la Libertatea divină, reprezintă pentru fiinţa terestră în totalitate, fiinţă care comportă toate domeniile naturii, locul central unde se realizează posibilitatea unei astfel de participări, relativ directe, la Libertatea sau Indeterminarea divine, şi aceasta explică de altfel „dreptul” pe care îl are omul asupra regnurilor naturii, „drept” care intră în vigoare mai ales în sacrificiu. Viaţa voluntară a omului este, în consecinţă, o manifestare care nu se ordonează în mod spontan sau, ca să spunem altfel, în mod „automat”, cum e cazul pentru orice manifestare „pasivă” sau „fizică”; este dat omului să-şi conformeze propria sa manifestare, deci viaţa sa, după Norma universală şi divină; şi aici intervine pentru el Tradiţia, şi mai ales acest element central într-un fel, pe care-l numim „sacrificiu”.
Se poate considera Tradiţia însăşi ca un fel de „sacrificiu” în raport cu viaţa strict profeană în care nu intervine prin ea însăşi nici-un element supraindividual; într-adevăr, orice ritual constituie o oprire a fluxului acestei vieţi, şi este un fel de moarte în raport cu aceasta. Faptul e vizibil foarte clar în ritualul islamic: rugăciunea repetată de cinci ori pe zi constituie într-adevăr un sacrificiu din punctul de vedere terestru şi mundan, pentru că rugăciunea este un fel de moarte pentru această lume, tocmai pentru că face să intervină un element supraindividual care depăşeşte viaţa şi o contrazice într-un anumit sens. Astfel, am ajuns la sacrificiu în sensul propriu şi imediat al termenului.

*
Ceea ce am spus despre manifestare şi realizarea sa în mod „vibrator” ne permite să întrevedem importanţa sacrificiului în înţelegerea obişnuită a cuvântului; acest sacrificiu priveşte manifestarea vieţii pământeşti, cel puţin într-un sens imediat, căci n-ar putea exclude semnificaţiile superioare pe care le comportă în mod necesar, şi atunci e vorba, prin transpoziţie simbolică, de manifestarea universală în totalitate, în care viaţa terestră, fiind un microcosmos, este evident un simbol. Sacrificiul sângeros constituie deci un fel de reminiscenţă a Principiului transcendent care e dincolo de viaţă şi care e Cauza pozitivă şi divină a acesteia, sau încă un fel de referire la Non-manifestat din care decurge ontologic orice manifestare. Viaţa fiind un „dar” făcut de Cauza universală care e considerată creatoare, cei care beneficiază de acest dar, pentru a-l spiritualiza referindu-se la calitatea sa simbolică, şi pentru a-l face prin aceasta mai prosper şi mai durabil, trebuie să dea Creatorului sau Donatorului o parte din darul lui, deci din viaţă, ceea ce constituie atunci o afirmare spirituală identică cu aceea conţinută în mărturisirea de credinţă islamică: „Nu este divinitate, dacă nu este Divinitatea” (lâ ilaha illâ Llâh), sau, în aplicaţia care e adecvată aici mai ales: „Nu este viaţă, dacă nu este Viaţa”, în sensul transpus şi absolut de care e susceptibil acest termen.
Această afirmaţie sau acest omagiu exprimat prin sacrificiu se regăseşte de altfel sub formele cele mai diverse, fie sângeroase, fie nesângeroase: astfel, vechii greci vărsau câteva picături din vinul pe care-l beau; multe popoare, hinduşii de exemplu, nu mănâncă decât după ce au dat o parte divinităţilor, aşa încât ei nu se hrănesc decât din resturi sacrificiale; şi dacă musulmanii şi evreii varsă tot sângele cărnii pe care o consumă, aceeaşi intenţie joacă aici rolul principal. Mai adăugăm încă un exemplu dintr-un ordin diferit: războinicii unor triburi din America de Nord sacrificau, în momentul unei iniţieri războinice, un deget „Marelui Spirit”. Faptul că avem zece degete şi că sacrificăm unul, adică o zecime din ceea ce reprezintă activitatea noastră, este foarte semnificativ, mai întâi pentru că numărul zece este acela al unui ciclu împlinit sau integral realizat, şi apoi din cauza analogiei care există între sacrificiu şi zeciuiala (zakkât) musulmană, care este pomana ordonată de legislaţia sacră. Se spune atunci că, pentru a conserva şi a înmulţi bunurile, este împiedicată oprirea ciclului prosperităţii sacrificând a zecea parte, adică tocmai partea care ar constitui încheierea şi oprirea ciclului. Termenul zakkât are dublul sens de „purificare” şi de „creştere”, termeni a căror strânsă legătură apare clar în exemplul tăierii plantelor. Termenul zakkât vine etimologic din verbul zakâ, care înseamnă „ a prospera” sau „a purifica” sau, într-o altă concepţie, „ a lua” sau „a plăti” contribuţia sacră, sau încă „a înmulţi”. Reamintim, în aceeaşi ordine de idei, expresia arabă dîn, care semnifică nu numai „Tradiţie”, în accepţia cea mai curentă, dar şi „Judecată” şi, cu o vocalizare puţin diferită care face ca termenul să se pronunţe dayn, „datorie”; şi aici sensurile respective ale cuvântului se leagă, Tradiţia fiind considerată ca datoria omului faţă de „Donator” (el – Zahhâb) sau de „Creator” (el – Khâliq); iar „Ziua Judecăţii” (vawmi ed-Dîn) de care e vorba în Fâtihah, ziua căreia Allah îi este „Rege” (mâlik), nu este alta decât ziua „plătirii datoriei” individului către Cauza sa universală care e raţiunea suficientă a oricărei fiinţe individuale.
Revenind la sacrificiul sângeros care se referă, după cum s-a văzut, mai ales la viaţă, nu există evident nimic arbitrar în faptul că sângele este cel care se varsă Principiului Creator sau Donator, pentru că sângele, după cum se ştie, este pe drept considerat ca vehiculul cel mai legat de viaţă, ceea ce se vădeşte pe de o parte prin circulaţia sa şi pe de alta prin căldura sa; tot prin el elementele psihice intră în legătură cu modalitatea corporală, motiv pentru care, în anumite tradiţii, consumarea sa e interzisă. Există, în sacrificiul însuşi, ceva analog cu sângerarea; corpului pacientului îi corespunde atunci colectivitatea umană care îşi dă sângele, fie vărsând pe acela al câtorva membri ai colectivităţii, fie substituindu-le animale. Atingem aici o problemă foarte importantă, aceea a diferenţei între sacrificiul uman şi sacrificiul animal; într-adevăr, atunci când luăm în considerare cele spuse mai sus în mod implicit, trebuie să conchidem că, pentru o colectivitate umană, fiinţe umane trebuie să plătească „zeciuiala”.
Aceasta e adevărat pentru o societate în care condiţiile ciclice n-au necesitat încă o readaptare a sacrificiului sângeros, adică un transfer de la om la animal […] Acest transfer este valabil din punct de vedere al tehnicii, dacă putem spune astfel, sacrificiului, din moment ce animalele, fără să facă parte din specia umană, aparţin totuşi ca şi noi colectivităţii vii a pământului, şi în mod deosebit la colectivitatea fiinţelor cu sânge cald; astfel sacrificiul face să participe animalul la viaţa tradiţională care, în orice epocă ciclică, este expresia unei realităţi spirituale care priveşte şi animalele. […] remarcăm de asemenea că animalul poate fi sacrificat şi pentru că este o proprietate preţioasă a omului; şi sacrificiul uman constă şi în jertfirea unei proprietăţi; într-adevăr, sacrificiul cel mai preţios îl reprezintă sacrificarea unei părţi din cel ce sacrifică. Trecerea de la sacrificiul uman la sacrificiul animal este marcată, în cele trei tradiţii monoteiste, prin sacrificarea unui berbec substituit de Dumnezeu în locul fiului lui Avraam […]

*
Atunci când se ia în considerare cuvântul evanghelic: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, nu înseamnă nici „Să-l iubeşti pe aproapele tău mai mult decât pe tine însuţi”, nici „Să nu te iubeşti pe tine însuţi”, şi dacă ţinem seama că acest cuvânt a fost spus de Iisus, care în mod voluntar a realizat un sacrificiu uman suprem, vom înţelege puţina importanţă pe care o avea, acolo unde era instituit sacrificiul uman, orice consideraţie legată de buna stare fizică sau psihică a celui jertfit; important era numai interesul spiritual, cu tot ce înseamnă desigur pe deasupra ca interes individual. Sacrificiul lui Hristos este de altfel cel care îngăduie catolicilor să omoare animale fără să le sacrifice, Hristos conţinând prin divinitatea sa orice manifestare, aşa că pentru catolici sacrificiul unui animal ar fi un pleonasm; ei sunt „acoperiţi” sau protejaţi de sacrificiul lui Hristos, care sintetizează în El însuşi totalitatea fiinţelor. (Dealtfel, absenţa sacrificiului sângeros în creştinism este compensată, în afara sacrificiului cristic perpetuat în Euharistie, de celibatul călugărilor şi al preoţilor, care este evident un sacrificiu de viaţă, şi de asemenea de sacrificiul sângeros al martirilor.)
Nu acelaşi e cazul protestanţilor şi al necredincioşilor care n-au nici-un drept să ia viaţa, din moment ce omul nu e capabil s-o dea, şi care-şi atrag astfel, când omoară fără sacrificiu, un fel de răzbunare din partea animalelor, fără să uităm pedeapsa divină faţă de care carnagiul din abatoarele profane este un fel de furt şi de batjocură. De aici fără îndoială conştiinţa vagă şi instinctivă a acestor consecinţe care-i face pe unii să adere la vegetarianism ca şi cum ar fi o religie. În privinţa popoarelor care trăiesc din vânătoare, nu se poate spune că ele omoară în felul unui profan din lumea modernă; nu există fără îndoială nici-o populaţie, în afara celor moderne, lipsită de orice legătură tradiţională, unde omul este legat prin rânduieli rituale, care fie se extind peste toate, fie se restrâng în unele cazuri printr-un fel de compensaţie tradiţională, cum e cazul catolicilor care pot ucide animalele fără ritual. Este probabil, desigur, că anumite populaţii omit, datorită unei degenerescenţe, ritualuri pe care le respectau înainte; la fel, orice act din viaţă, şi mai ales vânătoarea, baza existenţei lor materiale, este sacralizată; de exemplu, vânătorii Piei Roşii, când doborau un bizon, fumau în faţa lui calumetul, „pipa păcii”, şi suflau fumul spre nările animalului ucis, ca să se împace cu ceea ce s-ar putea numi „geniul speciei”.
Spuneam mai înainte că sacrificiul uman riscă să devieze, în unele cazuri, ceea ce se poate întâmpla de altfel cu orice simbol, trecând de la calitativ la cantitativ sau de la rit la superstiţie; acesta pare să fi fost cazul aztecilor şi a altor populaţii mai mult sau mai puţin degenerate. Acolo unde spiritualitatea se întunecă, un sacrificiu sau o rugăciune nu se mai îndreaptă spre Divinitate sau la unul din aspectele sale, ci spre o entitate psihică creată şi întreţinută de adoraţia colectivă, care e psihică de asemeni… Atunci când influenţele divine s-au retras dintr-o formă tradiţională şi subzistă doar entitatea psihică, ea devine în mod fatal un vampir psihic şi slujeşte de sălaş sau de instrument influenţelor tenebroase; din acest motiv, Muhammad a răsturnat idolii de la Mecqa, deoarece deveniseră pivoţi condensatori pentru astfel de influenţe… Se întâmplă cu sacrificiul ca şi cu orice cult: el poate să degenereze în ceva analog cu idolatria şi devine atunci orgiastic şi nu mai serveşte decât să întreţină o entitate psihică monstruoasă, creată de emanaţiile psihice ale adoratorilor săi şi însetată de sângele care e suportul său vital. […]

*

Războiul feudal comportă, de asemenea, un aspect de sacrificiu, nu în măsura în care reprezintă o manifestare generală a condiţiilor defavorabile ale epocii noastre ciclice, ci mai degrabă în măsura în care are o semnificaţie pozitivă şi reprezintă în acest caz un fel de lege, un modus vivendi sau o disciplină pentru o anumită umanitate. S-ar putea vorbi, în această ordine de idei, de un alt mod de sacrificiu cu caracter războinic, de seppuku, cunoscut în Occident ca harakiri, sinuciderea rituală a shintoiştilor; dar, prin faptul că harakiri constituie un rit ţinând de o perspectivă tradiţională care, prin definiţie, este un fel de sistem închis şi omogen, ale cărui elemente nu sunt asimilabile cu alte forme tradiţionale, acest ritual nu cade în nici-un fel sub legea sinuciderii vulgare şi nerituale. Un caracter destul de diferit avea sacrificiul regilor, o formă de sinucidere rituală practicată altă dată în anumite regiuni ale Indiei, ca şi în alte părţi: suveranul, după ce domnise un număr de ani, trebuia să se supună unui supliciu mortal la care asista succesorul său şi adunarea poporului. De altfel, codul sacru al hinduşilor, Mânava-Dharma-Shâstra, conţine mai multe dispoziţii care aparţin aceleaşi categorii de fapte ieşite din ideea de sacrificiu, care pot şoca imaginaţia individualistă a modernilor. […]

*

Există, în afara sacrificiului propriu-zis, şi un alt mod de realizare a aceleiaşi idei, mod care priveşte nu colectivitatea ci doar individul, cel puţin imediat: în această ordine trebuie integrate practicile ascetice, începând de la simpla abţinere până la maceraţiile metodice sau violente pe care le practică unii asceţi. În această ordine de idei, totuşi, sacrificiul nu are aceeaşi valoare riguros definită pe care o avea în ordinea ritualică; aici, el este, înainte de toate, un suport speculativ pentru acel care-l practică, şi calitatea sau forma sa nu are valoare decât în acest sens, aşa încât ar fi greşit să atribui acestui fel de practică ascetică o valoare absolută pe care numai rodul spiritual obţinut prin această practică i-o poate da. Altfel spus, sacrificiul ascetic nu are valoare decât în măsura în care sugerează, prin simbolismul său trăit şi datorită virtuţii sale transformatoare care-l asimilează simbolic cu focul, adevăruri transcendente, în măsura în care te ajută să iei contact cu realităţile superioare sau cu stările superioare ale fiinţei; acest lucru e singur important aici, oricare ar fi calea care te duce acolo, şi toate practicile posibile, oricât de indispensabile ar fi pentru un individ sau altul, sunt puţin însemnate în faţa Cunoaşterii. A da unei abţineri disciplinare, ca postul, tăcerea, singurătatea sau castitatea, care sunt evident sacrificii, o valoare absolută, revine la un fel de superstiţie a faptei, care se realizează uşor atunci când ajungi să substitui morala, cel puţin în practică, Ideii. Se uită atunci posibilităţile speculative inerente simbolismului bucurării, care poate, fără îndoială, să fie înlocuit prin cel al suferinţei, dar care numai în parte îl poate compensa pe acela, aşa încât doar echilibrul celor două simbolisme opuse constituie Calea. […]
În rezumat, sacrificiul nu se impune omului într-un mod exclusiv, adică fără să lase loc unei atitudini diferite, aşa cum ar vrea cei care îi atribuie o valoare absolută pe care doar scopul suprem o poate avea; şi aceasta pentru că noi nu suntem toţi în toate privinţele legaţi de manifestare; şi se poate spune că, cu cât suntem mai puţin, cu atât sacrificiul ne priveşte mai puţin, nici-o contingenţă a manifestatului neputând atunci să atingă starea noastră contemplativă. Pe de altă parte, sacrificiul nu se realizează în mod necesar în perfectă simultaneitate pe toate planurile realităţii noastre, şi astfel, sacrificiul suprem care e sărăcia spirituală(el-faqr) este independent, în principiu, de atitudini analoge realizate pe un plan inferior sau mai exterior.
Dar ne-am putea exprima şi altfel, în sens invers într-un fel, în raport cu exprimarea precedentă, spunând că sacrificiul se impune în măsura în care este de ordin mai înalt, pentru că se identifică în cele din urmă cu realizarea, nefiind decât aspectul negativ al ei; dar atunci, nu mai e vorba de sacrificiu în sensul obişnuit, adică în sensul unei privări separate de scopul său. Într-adevăr, sărăcia spirituală este un aspect inseparabil al plenitudinii spirituale care e o participare directă la plenitudinea divină; şi dacă ne situăm în perspectiva acestei Plenitudini, prin virtutea unui har iniţiatic, vom înţelege sensul acestui cuvânt: „ Nu eu am părăsit lumea, ci ea m-a părăsit”.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s